Home
Despre mine Teatru Politica Diverse Contact
 

2019

Am vazut un film cu Clooney, in care se vorbea despre disponibilizarea unor oameni, ma rog era, in mare parte interesant si mi-am adus aminte cum am lasat eu sa-mi scape sansa de a renunta singur la conditia mea de profesor. Iar asta este chiar caraghios mai ales ca in aceasta privinta am avut ceva curaj la viata mea.

Meseria de dascal mi-a fost revelata de Tavi Cotescu, omul care m-a chemat la el (era Rector la IATC) si mi-a spus : e cazul sa devii profesor, vei vedea, este cu totul altceva. Avea o clasa in deriva, plecase definitv Petrica Vasilescu si studentii lui seralisti nu interesau pe nimeni asa ca am fost numit eu si am destule si frumoase amintiri din nebunia acelor 3 ani cat am stat cu ei. Cine stie, poate candva voi vorbi si despre asta. Eu ma gandesc mai ales la momentul cand am parasit IATC-ul, imediat dupa lovitura de stat din decembrie (scuze, imi este din ce in ce mai greu sa o numesc revolutie chiar daca unii oameni au avut curajul si nefericirea de a muri pentru asta). Atunci incepuse un fel de nebunie in institut, era firesc, frustrarile si ambitiiile erau suficient de mari si acolo si, in timp ce eu repetam cu studentii (cu unii dintre ei) pe la spate se punea la cale asasinarea mea ca profesor acolo. Nu numai a mea, nu eram chiar atat de important in ochii lor, desi eu aduceam o metoda, eu chiar stiam ce spun, eu chiar eram profesor. Concret, intr-o zi se convoaca o sedinta in care niste baieti smecheri stateau in prezidiu, alaturi de Jani Kojar pe care il tineau acolo ca pe sfintele moaste si in care scuipau cu indestulare alti baieti, studentii, care stateau in sala si care descopereau ca prin tacerea smecherilor de la prezidiu, a lui Jani care probabil nu intelegea nimic, au dreptul sa faca ce vor. Una dintre studentele mele se zbatea destul de armonios cu niste texte oarecum virale la momentul acela: daca nu acum, cand, daca nu noi cine si inca ceva, nu-mi mai aduc aminte. Era intre capii doritorilor de schimbare, nu dorea deloc (si a si spus-o la televizor) ca sa fie studenta lui Malaimare ci ardea de nerabdare sa-l unga profesor pe Ciulei, nici mai mult nici mai putin si pentru ca Ciulei nu s-a coborat la ei si-a adus amantul sa predea in locul meu. Destul de convenabil si, la urma urmelor tot schimbare se chema. Am asistat siderat la chermeza aceea sinistra, niste neica nimeni isi injurau profesorii, aia taceau, unii erau chiar disperati ca se si vedeau pe drumuri, eu am iesit trantind usa si bagandu-i in mamele lor in modul cel mai neaos. Si o fac si acum, nu am sa iert niciodata aceasta marlanie, chiar daca au trecut de atunci, imi pare, milenii.

Am mai predat insa, dar la facultati particulare, unde m-am intalnit cu profesorii injurati acolo si care revenisera bine mersi la institut si acum predau in doua locuri, unii dintre ei pe bune, erau cu adevarat profesori, altii degeaba, nu erau buni nici colo, nici dincolo, dar tot profesori se cheama ca erau. Nu am amintiri din aceste experiente. Generatiile s-au schimbat, eu vreau munca zi de zi, ei vor laude si incurajari golite de sens iar asta li se ofera cu nemiluita de absolut toata lumea cu exceptia mea. Asadar pot spune fara sa gresesc ca dupa ce am plecat de la Institut nu am mai avut studenti ci doar baieti si fete care-si  platisera dreptul de a studia cu mine si care nu au inteles nimic din aceasta intalnire, intrucat eu nu laud, nu ma extaziez in fata talentului lor, eu caut ceea ce ei in general nu au, caracter. Si caut asta pentru ca despre talent numai de bine, pe mine asa ceva nu ma intereseaza. Dar, cine stie, poate altadata si despre asta. Ultima facultate era Hyperion si am facut pentru ei ce nu a facut nimeni, i-am luat pe studenti sa fie rezidenti in teatrul pe care il conduceam, i-am facut sa se simta actori (cred insa ca am facut o prostie, pentru ei nu a contat acest lucru). Facultatea se lauda cu faptul ca multi dintre ei au si fost angajati, aveau acoperite niste date statistice care le cadeau bine la controalele venite de la Ministerul Invatamantului. Numai ca intr-o zi, cand tocmai se faceau jocurile, cine ce clasa sa ia si cum sa-si imparta studentii, ma suna Rectorul si-mi spune scurt ca de fapt a hotarat sa nu mai lucreze cu mine. Pa si la revedere. Inchid telefonul cu regretul ca nu l-am bagat eu in ma-sa cu era firesc si imi aduc aminte de IATC si ma umfla un ras nebun si-mi dau seama ca poate ar fi trebuit sa fiu multumit, locul meu nu este la catedra, scoala nu mai inseamna nimic astazi, in orice caz ceea ce stiu eu nu am cui spune, nu exista studentul care sa poata duce mai departe minunea de povara pe care o port. Intr-un fel ma simt ca Paracelsus (din nuvela lui Berges) care stie ca va muri fara sa poata invata cu adevarat pe cineva ca un trandafir renaste din cenusa prin credinta. Sunt un profesor fara ciraci, unul care si-a irosit talentul semanand pe asfalt cu convingerea ca puterea boabelor aruncate va sparge bitumul si va renaste in forta si ambitie pentru teatrul romanesc. Din pacate, ca profesor de teatru am esuat, avea dreptate fatuca aia sa-l vrea pe Ciulei si a avut si mai mare dreptate sa-si aduca amantul (altminteri un actor de toata lauda) ca surogat de Ciulei.

Ma uitam la filmul asta cu Clooney si zambeam oarecum, am plecat din trei facultati de teatru, din doua injurand (am facut-o si la Spiru Haret, o ce mai poveste si asta) iar la a treia am ramas cu gura cascata. 2-1 este, orice s-ar zice, un scor victorios. Victorios si desigur in favoarea injuraturii de mama, care, oricum, in acesti ultimi 30 de ani a devenit un fel de buna ziua. Nu voi mai preda niciodata, nu ma mai intereseaza, asa a fost sa fie, ceea ce am primit eu de la profesorii mei, unii in scoala, altii in viata ramane in mine. Nu am avut si nu am cui sa dau mai departe!


Generatia mea,

Nu ma omor sa scriu despre asta din foarte multe motive, unele mai corecte decat altele, numai ca exista circumstante atenuante la nemultumirile mele legate de evolutia generatiei mele, asa ca o sa incerc sa spun cateva ganduri.

Am intrat in Institut ca o adevarata generatie. Motive solide au permis in acel an 1969 sa intre intr-un an 42 de tineri la actorie, cifra incredibila pentru vremurile acelea. Mai bine de jumatate aveam aceeasi nota, 7,00, asa ca au fost practice obligati sa ne admita pe toti, altminteri fara noi nu ar fi putut continua. Am fost insa un grup nu numai masiv ci, imediat si-au dat seama, un grup extrem de talentat. Nu neaparat eu, cu mine este alta poveste, o voi spune candva. Ceilalti erau insa valorosi, cel putin la o prima strigare care a fost examenul dupa primul trimestru. Fete frumoase, baieti frumosi, glasuri bune, urechi muzicale, simt al ritmului, apetenta pentru performante fizice, pai noi eram extraterestri fata de ce se accepta acum intr-o scoala de teatru. Munca in Institut la o clasa de actorie se desfasura prin cursuri de:

– Actorie (cele mai multe)
– Vorbire – dictie si logica rostirii
– Canto
– Balet clasic
– Pantomime
– Scrima
– Acrobatie
– Educatie fizica
– Calarie (curs optional la care mergeam toti)
– Estetica
– Istoria teatrului romanesc
– Istoria teatrului universal
– Socialism

In timpul liber (sic) mergeam sa lucram la regie teatru si film sim ai mereu eram de gasit la biblioteca de la etajul VI. Cateva minute pe zi eram la bufet unde beam un ceai cu rom si manacm un crenvurst cu mustar.

Cursurile se desfasurau intre 9,00 – 23,00 zilnic.

In felul acesta am iesit pe portile Institutului o generatie hotarata sa schimbam totul, caci, intre timp discutam despre problemele teatrului in general si cele ale teatrului romanesc in special si doream sa ne implicam in rezolvarea lor. Mai putin in cele legate de teatrul universal, eram inchisi in Romania si numai ideea unui turneu in strainatate ne dadea fiori, dar problemele teatrului romanesc ne erau cunoscute sip area ca avem solutii. Numai ca una discuti cu colegii la buffet si alta descoperi in teritoriu, ca sa zic asa. Teatrele suprapopulate ale comunismului creau o problema, caci erau ca niste paduri dese in care nu prea era lumina, greu iti puteai da seama cine are valoare si cine este doar sustinut de insasi padurea din care facea parte. Asa ca primul lucru de care ne-am apucat a fost sa ne definim pe noi insine, adica sa dovedim ca suntem nu doar niste sperante ci chiar certitudini. Aici a inceput destramarea generatiei noastre, dar cine avea simt pentru asa ceva, cine se gandea atunci ca asta va insemna diminuarea valorii noastre ca generatie, capabila sa schimbe si a fiecaruia dintre noi in parte?

Daca pun numele tuturor colegilor mei veti vedea ca putem consemna valoare adaugata in dreptul fiecaruia. Mai mult sau mai putin, dar fiecare si-a adus aportul. Am uitat sa tinem legatura intre noi, am uitat ca suntem o generatie, am uitat visurile noastre studentesti, ne-a dovedit viata, acesta este adevarul. Am avut, fiecare dintre noi povesti de viata demne de romane si am strans din dinti si am mers mai departe. Am mers pierzand pe drum cate ceva din ceea ce credeam ca inseamna valoarea noastra colectiva. Unii s-au stins prea devreme si au vaduvit astfel teatrul romanesc si pe noi ca generatie. Ne-a legat si ne leaga insa ceva, un ceva invatat de la profesori, de la maestrii pe langa care ne-am dus tineretile: respectful fata de scena pe care am considerat-o biserica noastra acsunsa, altarul in care nu putem intra decat noi si nu oricum ci spalati de maruntisurile vietii de zi cu zi. Nu veti vedea niciun coleg din generatia mea urcand pe scena si clamand ca sustine greva magistratilor, de exemplu. Acest lucru este echivalent cu crima in conceptia noastra, scena nu poate fi pangarita decat cu riscul de a fi aruncat afara dintre slujitorii ei. Dar scena romaneasca a vazut si ea destule in acesti ani de o tristate iremediabila incat nu ma mir ca altarul nostru este un posibil closet al altora (si aceia tot dintre „noi”). Nu stiu insa ca vreun coleg de-al meu sa fi gandit nu sa fi indraznit sa faca asa ceva. Nu stiu, iar daca ma insel inseamna ca scriu despre o generatie moarta.Sa fiu bine inteles, una inseamna un spectacol in care se discuta subiecte politice si alta inseamna sa urci tu, actor pe scena sis a tii discursuri politice. Asa ceva este INTOLERABIL, este o atitudine de NEACTOR!

Noi nu am reusit sa schimbam teatrul romanesc deoarece atunci cand eram rezolvati din punct de vedere actoricesc, atunci cand insemnam ceva in teatrele in care eram angajati a venit peste noi lovitura de stat din 89 si s-a ales Praful de gandurile si sperantele si ambitiile noastre. Putem fi acuzati de asta? Poate ca da, dar chiar nu mai are importanta. Suntem o generatie arsa, demna dar arsa, una care si-a irosit energiile, una care nu mai poate schimba nimic, una care-si consuma astazi pensionarea si-si vede cu tristate nominalizarile, din ce in ce mai dese pe lista mortilor Galei UNITER.

Din cand in cand cate unul suna si intreaba daca nu ne mai intalnim si noi, caci, uite, se fac anul acesta 45 de ani de la terminarea Institutului. Nu pot decat sa ma intreb: la ce bun?

created by WEBit.ro