Home
Despre mine Teatru Politica Linkuri Contact
 
In loc de CV Carti si proiecte de carti Premii si decoratii

 

Mi-e teama ca sunt un om batran.

Iata o constatare pe care nu am cum sa o evit.

Ce inseamna asta?

Doar unele lucruri, pentru ca in sinea mea nu recunosc varsta pe care o am si chiar nu cred ca o am. Mi-e greu sa slabesc, nu mai am chef sa trag de fiare, chiar daca stiu ca asa ceva este obligatoriu, nu mai pot face salt mortal, gafai daca urc repede cateva scari, nu cred ca mai tin la un cross facut ca lumea, nu mai am voie sa beau o sticla de bere in splendoarea totalitatii sale, de mancat ce sa mai vorbesc, si alte eforturi imi cam sunt dramuite, dar eu ii dau inainte si daca pot, si vad ca pot, trec peste aceste inconveniente cu alura omului care are treaba, care nu are vreme de maruntisuri.

M-am nascut la Botosani si asta spune totul.

N-as fi putut fi actor daca nu ma nasteam acolo, n-as fi putut fi ceea ce sunt daca nu cresteam acolo, n-as fi putut gandi cum gandesc daca nu incepeam sa descopar lumea acolo.

Probabil ca despre Botosani voi mai vorbi, voi mai scrie, dar pentru cei care au cartea mea DEMISIA, pot gasi acolo motivele mandriei mele de a fi botosanean.

Am venit in Bucuresti in 1969.

Am dat la Institut si am luat cu ultima medie. Nu am fost singur, cred ca eram vreo 12, si am terminat primii, dovada ca si profesorii puteau gresi la admitere, dovada ca noi, moldovenii (eram foarte multi, dar nu numai) stim ce vrem si eventual asta mai inseamna cateva lucruri pe care le trec sub tacere acum.

Am terminat in 1973, ca sef de promotie (impreuna cu Olga Delia Mateescu).

Aveam de ales: Botosani sau Bucuresti.

Am ales Bucurestiul, am ales Teatrul National.

Cred ca am ales corect. Viata mi-a dovedit ca nu m-am inselat, cel putin in aceasta privinta si iata ca o prima decizie importanta m-a adus pe un drum pe cat de frumos pe atat de periculos caci eram singur, fara sprijin, singur sa decid, singur sa incerc, singur sa renunt, singur sa inving si foarte singur sa fiu invins.

Le-am cunoscut pe toate si Dumnezeu m-a ajutat, asa cred ca au stat lucrurile, pentru ca fara El ar fi fost imposibil.

Bunicul meu dinspre mama, Dumitru Patatu, ruda cu Raluca Iurascu, imi spunea ca nu prea are chef sa se duca la biserica deoarece pe el il asteapta Dumnezeu in fundul gradinii sub nuc si au convorbiri serioase.

  • La ce sa ma intalnesc acolo, la biserica, cu prostii, imi spunea, nu-i vad toata ziua, nu ma lovesc de ei in fiece clipa? Macar cu Dumnezeu sa fiu singur!

Si ce dreptate avea, si cat de mult avea sa semene nepotul sau cu el, macar in disperarea fata de prostia din jur dar si fata de propria prostie, caci pe asta, chiar daca nu o recunoastem, o purtam in frunte ca pe chipiu.

Am ajuns la National.

Am jucat, nu mult dar destul, nu grozav dar uneori strasnic, m-am pregatit pentru ce avea sa urmeze, pentru MASCA.

Am intalnit acolo, la National, oameni extraordinari si, iarasi, daca aveti cartea SANSA, puteti afla acolo care au fost si cat de mult mi-au marcat existenta.

Teatrul National este pentru mine implinirea unui vis scurt care urma sa ma trezeasca la o realitate superba, creata de mine si slujita cu sangele si sanatatea mea.

Daca cineva mi-ar pune intrebarea aceea prosteasca:

  • Ai lua-o de la capat?

As raspunde aproape strigand:

  • Da, as lua-o de la capat si fara niciun fel de ezitare!

 

Cine este suportul unui actor ?

Un singur raspuns: familia. Pentru ca un actor adevarat nu este decat un om obisnuit, absolut obisnuit in viata de toate zilele si doar pe scena il deosebeste harul de ceilalti oameni, doar acolo se inalta si izbuteste sa fie artist. Nu ma omor dupa capete intoarse dupa mine pe strada, dar as minti sa spun ca le detest sau le ignor. Din contra, daca oamenii imi zambesc sau ma saluta cu bucurie, chestia asta imi face placere si ma pot opri si discuta, chiar ma bucur si asta imi adauga ceva la zestrea de forta pe care trebuie sa o am cu mine mereu.

Imi place la nebunie sa fac piata, folosesc timpul sa mai trag o privire si la standurile cu scule, probabil ca taranul din mine vorbeste ori de cate ori ma aflu in preajma unui magazin de aparatura pentru gradina, pentru casa. Dar cel mai mult imi place sa cumpar si sa cultiv flori. Asta da, asta este o chestie fantastica. Florile sunt ca si animalele, fiinte care au nevoie de tine, care te rasplatesc daca le ingrijesti si-ti daruiesc clipe absolut superbe.

Cumpar cu bucurie legume, fac niste ciorbe de legume fara egal pentru ca nu prajesc nimic, totul este fiert si unele dintre legume trebuie sa ramana crocante, e o nebunie, ce mai!

Daca izbutesti sa-ti oferi cateva clipe cu ai tai, daca poti manca impreuna cu ei, daca poti vorbi despre una, despre alta, daca ai timp sa-ti vezi copiii crescand, atunci si viata ta de artist va fi mai bogata si mai adevarata. De cate ori am izbutit sa fac ceea ce spun? De prea putine ori, din pacate, si din cauza asta si nemultumirile proprii fata de realizarile mele de actor sunt pe masura.

Oare o sa-mi vina mintea la cap? Sper, numai ca trebuie sa se petreaca asta cat mai curand posibil.

Cine sunt ei?

Sotia mea este Anca Dana Florea, regizor de teatru, omul care m-a schimbat, care m-a determinat sa-mi gasesc drumul si sa am curajul sa merg pe el.

Copiii mei, Mihai, Nica, Stefan si Catinca sunt grozavi si sper din toata inima sa fie fericiti si sa se implineasca professional.

Imi place sa cred ca au ceva de spus in arta romaneasca si ca eu sunt doar un varf al icebergului numit Malaimare.

Mihai este un cineast care are deja un CV mai mult decat impresionant, Nica va fi un muzician cu renume, sper, Stefan are un umor frust si scrie absolut incredibil pentru varsta lui, iar Catinca este frumoasa, desteapta si teribil de talentata.

Sunt mandru de ei si, dovada ca sunt batran, ma gandesc uneori si incerc sa ma vad peste cativa ani cu oarece nepoti pe genunchi. Vor fi si ei, sunt sigur, frumosi si talentati.

 

Scoala primara si liceul le-am facut la Botosani

Au fost ani grozavi in care am evoluat cum am putut, fara a fi condus de mana de cineva. Pentru noi, eu si sora mea, important a fost dintotdeauna sa invatam ca lumea, sa ne facem treaba cat mai bine. Sta probabil in sangele nostru aceasta comanda si nu i-am rezistat. Din punctul acesta de vedere am considerat adesea ca am fost prosti, dar asta era pe atunci situtia. Am si ceva regrete legate de perioada aceea, dar cum lucrurile nu mai pot fi indreptate prefer sa cred ca mai importante pentru noi au fost determinarile legate de nevoia de a munci, de a razbate, de a fi la inaltimea unor standarde. Ne-am straduit, aceasta este realitatea si, in multe privinte, chiar am izbutit.

Scoala de muzica si Liceul “A. T. Laurian” sunt reperele acelor ani si, cel putin din punct de vedere statistic, sunt serioase.

Facultatea la Bucuresti, dupa un examen de admitere fulminant, care a ocupat imediat fotoliile puse in joc, dar s-a vazut in fata unei situatii fara iesire. Mai erau sapte locuri si eram 12 candidati cu aceeasi medie. Am asteptat doua saptamani, fiind in fiecare zi adunati in fata usii facultatii. Cand, in sfarsit, a aparut aprobarea Ministerului Invatamantului de suplimentare a locurilor astfel incat toti cei 12 sa fim considerati admisi, un urlet de victorie si fericire a iesit din piepturile noastre. Mai aveam, in afara de banii de bilet de tren, vreo cinci lei cu care am dat o telegrama acasa scriind un singur cuvant: VICTORIE!

Cei 12 care am intrat ultimii am terminat primii Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica I. L. Caragiale Bucuresti. Am meritat, cu alte cuvinte, suplimentarea.

Intr-o zi primesc un telefon de la Radio, ma invita Dan Puican la o inregistrare. Era Muscata din fereastra, de

V. I. Popa, debutul meu radiofonic si s-a nascut acolo si atunci o imensa iubire, caci Radioul este o scoala de viata si de meserie fantastica. M-am intalnit la un microfon cu marii actori ai acestei tari, am invatat, m-am jucat, am izbutit si eu, la randu-mi, cateva creatii de exceptie.

La Teatru, la Varietati, la Copii, am venit uneori zi de zi. Am vorbit si am cantat cat am putut si asta m-a facut fericit. Acum, de cand sunt politician, nu prea m-au mai chemat, desi Vasile Manta, saracul, tot incearca. Imi pare rau ca au considerat cu de la sine putere ca nu as avea timp sa mai vin, pentru Radio las dracului tot, dar este adevarat ca am foarte multe lucruri de facut si trebuie sa ma anunte mereu ca sa nu uit, probabil ca asta i-a deranjat si m-au cam parasit. Dar, cand am cate o ocazie, imi face o imensa placere sa fiu din nou alaturi de ei toti. Am amintiri superbe, dar poate intr-o carte, cine stie, cred ca mai degraba acolo le-ar fi locul decat pe un site.

La Televiziune cred ca am debutat cu un rol intr-o piesa regizata de Domnita Munteanu, jucam alaturi de un fost mare boxer roman, boxam impreuna si eu trebuia sa-l fac KO. El a fost absolut ok, nu m-a lovit deloc, a mimat cat a putut de bine, eu, ca orice actor debutant, m-am lasat furat de interpretare si l-am batut de-a fir-a par ca un mitocan. Nu s-a suparat, ba, intalnindu-ne acum cateva saptamani, mi-a strans mana si m-a batut pe spate. Multumesc, dar sunt un dobitoc, am uitat cum il cheama.

Am jucat enorm in productiile Televiziunii, am jucat orice, teatru, varietati, copii, tot ceea ce mi s-a propus. N-am refuzat nimic si cred ca bine am facut. Sunt si acolo cateva lucruri filigranate, sunt si multe care trec la gramada, dar, una peste alta, Televiziunea si Radioul au constituit una din marile scoli de teatru prin care am trecut.

Teatrul National este, fara doar si poate, un capitol fabulos din viata mea. Exista in zidaria sa cam un metru patrat facut cu mainile mele, sunt foarte mandru de chestia asta. Acolo s-au petrecut sumedenie de lucruri cu mine ca actor si ca om. Jucam, imi aduc aminte ca acum, in Imblanzirea scorpiei, un spectacol in care Mihai Berechet ma distribuise intr-un rol pe care l-am inventat eu, spuneam textele din paranteze, anuntam intrarile actorilor, era caraghios, si intr-o zi am primit de la socrul meu de la Pitesti vestea ca s-a nascut Mihai. N-as fi crezut ca poti sa simti asa ceva, absolut senzational, parca zburam, era ceva care nu putea fi explicat, aproape racneam de fericire, dupa spectacol am avut febra musculara, chestie care era absolut noua pentru mine.

  • Cine esti dumneata?, m-a intrebat Botta intr-o zi in culise.
  • Sunt Mihai Malaimare, maestre!
  • Pe cuvantul tau?
  • Asa ma cheama.
  • Stii ceva, nici nu este rau, da, da, nu este rau!

Dupa aceea imi zambea sagalnic de cate ori ma intalnea.

Beligan, Calboreanu, Giugaru, Piersic, Damian Crasmaru, Petrut, Cozorici, Rautchi, Hudac, Irina Rachiteanu, Marcela Rusu, Coca Andronescu, Draga Olteanu, Ileana Stana Ionescu si cati si mai cate, Doamne ce amintiri, Doamne ce mai intamplari in SANSA, ultima mea carte, puteti afla mai multe.

Am plecat de acolo in ’90.

Intai pentru ca am decis sa o iau de la capat si sa infiintez, practic, propria mea companie, care a devenit in cateva zile un teatru de stat sub numele de Masca, si al doilea pentru ca la National venise director Andrei Serban, omul care a pus Nationalul pe butuci, dupa parerea mea. Nu mai era loc pentru mine acolo si bine am facut ca am plecat. Dar pastrez in sufletul meu convingerea ca fara National nu as fi putut fi ceea ce sunt acum.

Sunt un tip sportiv de cand ma stiu. Am jucat fotbal si in divizia raionala, eram elev la Liceul Laurian si echipa acestuia a activat un sezon in aceasta divizie, iar eu cred ca am jucat cateva meciuri. Eram portar. Nu eram rau, dar cam marunt, abia ajungeam la bara de sus, dar aveam curaj si ma aruncam dupa minge cu o disperare care a atras la un moment dat atentia profesorului de sport care conducea echipa de handbal a liceului. Ei bine, m-a chemat la echipa, m-a pus in poarta si a dat drumul la un meci de antrenament. Nu mai aparasem niciodata la handbal si, tocmai cand ma gandeam eu, stand acolo in poarta, cum dracul va fi, apuc sa vad ca vine spre mine o ghiulea, ma arunc dupa ea ca la fotbal, mingea ma izbeste in incheietura mainii, mi-o intoarce pe dos de am vazut stele verzi si, evident, se duce naibii in poarta. Ma ridic de jos enervat la culme si ma duc direct acasa, profesorul imi da 4 la sport si eu, chiar apucat nevoie mare, ma duc la un doctor care imi da scutire definitiva si, uite asa, s-a ales praful de bucuria mea la orele de sport. La facultate am reluat fotbalul pana ne-au batut aia de la operatorie. Cand am facut echipa de fotbal a catedrei de actorie, fiecare dintre noi avea cate o porecla. Am pe undeva caietul cu caricaturile noastre facute de Nuni Anestin. Porecla mea era “caleasca” nu stiu de ce, poate pentru ca eram suficient de cracanat, dar mie mi-a placut.

La National m-am apucat de tenis de camp. Eu, Johny Georgescu, Mihai Tudor, tehnician la pompe, Toto Vanatoru, directorul adjunct, Ion Ghiciu, seful serviciului personal. Efectiv am invatat singuri. Ne-am luat rachete, asa cat mai ieftine, Reghin, evident, si i-am dat drumul la terenul Radioului. Mama, ce de rachete am rupt, ce de mai nervi, ce racnete, ce strigate de bucurie cand ne-a intrat primul rever, asta pentru ca ne uitam ca nebunii la meciurile de tenis si incercam sa invatam din ce vedeam. Da, tenisul mi-a placut si, marturisesc ca si acum, cand am timp, alerg la teren si ma tarai ca o molusca amintindu-mi de vremurile cand chiar alergam ca lumea. O tempora!

Joc si ping-pong, am infiintat la National si o echipa, eram destul de bun, credeam eu, l-am invitat si pe unul din cei mai titrati antrenori de ping pong, ne pregatim noi si intram intr-o competitie. Toti ai mei iau bataie de la tot felul de tipi, destul de greu, dar iau bataie. Eu cad cu un mosneag care abia se taraia, era si destul de mic, avea o amarata de paleta, fata de chinezeasca mea, eu eram in trening super misto, tocmai il cumparasem, el, vai de lume. Incepe meciul si se termina dupa cateva minute, efectiv chestie de 10 minute, omul batandu-ma la trei seturi in timpul carora eu am castigat un singur punct si ala cred pentru ca a ratat el. Mai tarziu am aflat ca fusese campion national la ping-pong sau cam asa ceva.

Care este libertatea unui actor?

Cred ca mijloacele sale de expresie in primul rand. Cu cat stie mai multe, cu atat este mai liber un actor. Reforma in domeniul artei actorului de aici trebuie sa porneasca. Admitand ca toti sunt talentati, supozitie necesara pentru demonstratie, ceea ce ii va deosebi pe unul de celalalt este cantitatea de mijloace de expresie. Ce stie sa faca un actor? La noi cel putin este suficient sa aiba un text in fata. A se citi cartea lui Sava (Teatru cu masti), unde strigatul de disperare al acestui imens regizor de teatru este asurzitor.

La IATC, unde am fost profesor cativa ani am incercat sa impun sistemul meu, dar fara vreun succes oarecare, caci studentii erau lenesi si nepriceputi iar profesorii, incapabili ei insisi sa inteleaga acest demers, nu ezitau sa ma intrebe in gura mare:

– De fapt ce-i inveti tu? Step, pantomima, acrobatie? Asta e teatru?

La ce bun sa-i fi intrebat acelasi lucru si eu? La urma urmelor, viata te face artist, aici avea perfecta dreptate Cojar.

Cum sa le explic ca nu se poate dansa pe scena fara sa ai o poveste in subsidiar, ca nu exista gest in sine ci doar poveste, adevar. Nici nu stiu daca actorii care pareau a intelege ceva din ce le spuneam au fost in stare ei insisi sa traduca in fapta acest adevar, dar pot depune marturie eu ca atunci cand sunt pe scena ma viziteaza umbre, chipuri, intamplari. Ma rog, nu este aici locul unei teorii a gestului.

Cert este ca atunci cand ma duc cu trupa la Metrou sau in parc, acolo unde sute de oameni se strang in jurul nostru si unde aplauzele si zambetele nu contenesc, bucuria pe care o resimte actorul vine sa rasplateasca efortul orelor nenumarate de antrenament specific. Cert este ca daca vrei sa te bucuri, trebuie sa trudesti.

2009

Fotografii de familie

Rasfoiesc din cand in cand fotografii vechi, de familie, si, de fiecare data, amintiri dragi ma invadeaza si petrecem impreuna clipe minunante.
M-am nascut intr-o familie frumoasa. Mama era superba, chiar superba, iar tata era un tanar chipes, de care mama s-a indragostit atat de tare incat a renuntat sa dea examen la facultate, unde ar fi intrat cu siguranta, l-a luat de mana pe tata, m-a facut pe mine, crezand ca face bine si nu s-a despartit nicio clipa de iubirea ei, de convingerea ei ca viata noastra, a ei, a lui tata, a mea, a surorii mele, a familiei noastre, a fost si continua sa fie o splendida aventura.

eu
Eu

familia
Mama, Eu, Tata

mihaela3
Mihaela, sora mea

mama
Mama

mama-si-tata
Mama si tata

40 DE ANI DE LA ADMINTERE

Anul acesta, in iulie, se implinesc exact 40 de ani de cand generatia mea si-a inceput drumul. Eram in fata sediului IATC din Schitu Magureanu, cei 12 care terminaseram examenul de admitere cu nota 7,00, si asteptam cu sufletul la gura decizia Ministerului Invatamantului in legatura cu suplimentarea cu 5 locuri pentru a putea fi cu totii admisi. Eram obositi si naclaiti de disperare. Secretara institutului a venit si a afisat ceva pe geam. Ne-am repezit cu totii si am citit “Lista candidatilor admisi…” Intraseram.

Nu mi-i amintesc pe toti, unii s-au trecut din aceasta viata, altii nu au terminat cursurile, dar cei care traiesc inseamna, toti, ceva pentru teatrul si comunitatea in care se misca:

Clasa Moni Ghelerter / Zoe Anghel Stanca / Geta Angheluta

Mircea Florin Grigore

Mihai Dinvale

Cezara Dafinescu

Maria Munteanu

Mihaela Marinescu

Julieta Szoni

Ioana Craciunescu

Traian Pretorian

Mihai Cafrita

Emil Muresan

Victor Nicolae

Stefan Hagima

Mihai Malaimare

Clasa G. DemLoghin/ Dem Radulescu /Adriana Pitesteanu

Olga Delia Mateescu

Titi Bacioiu

Lavinia Jemna

Carmen Petrescu

Sandu Balan

Doina Fagadaru

Viorel Baltag

Vlad Vasiliu

Radu Negoiescu

Nae Cristoloveanu

Virgil Muller

Lena Moraru

Mariana Naghi

Am decis sa-l insarcinam pe Cristian Ioan, care a terminat in generatia noastra sectia regie teatru, sa monteze cu noi Ferma de struti a Olgai Delia Mateescu. Este un proiect care va fi finalizat la 1 octombrie, poate mai devreme, vom vedea, si cu care am dori sa putem umbla prin teatrele in care jucam fiecare dintre noi.

Proiectul se numeste NOI.

Incercam sa realizam:

– un spectacol

– o expozitie fotografica

– un album de fotografii

– o carte

– un turneu prin cateva orase unde sunt actori colegi de-ai nostri

– o emisiune tv

– o emisiune radio

– inregistrari cu texte ale spectacolelor noastre de absolvire

Sa aveti cu totii o primavara cat mai frumoasa!

created by WEBit.ro