PCR

Am intrat in PCR in 1971 (?) la invitatia unora care s-au prezentat ca fiind activisti ai PCR de la Capitala. Au venit la Institut, m-au invitat intr-un birou si mi-au spus:

Efectiv acestea au fost cuvintele si, spuse cu sinceritate sau facand parte dintr-un discurs bine pregatit, ele si-au atins tinta. Am acceptat imediat si, pana in momentul in care acest partid a fost scos in afara legii, am fost membru. Interzicerea PCR este un act pe care nu-l discut, istoria va decide mult mai corect decat mine daca se justifica sau nu o astfel de decizie, probabil ca da, din moment ce a fost luata, unii oameni au considerat ca asa ceva se impunea. Pe urma, faptul ca nu s-a gasit nimeni sa protesteze, sa decida ca merge mai departe, ca se opune acestei hotarari, ca mai crede in idealurile fluturate ale acestui partid de-a lungul intregii sale istorii poate fi o dovada ca decizia a fost justa. In '89, problema mea nu era nici pe departe soarta PCR, pur si simplu mi-am pus carnetul intr-o cutie, asa cum faci cu actele care nu-ti mai trebuie, dar care marturisesc despre viata ta, si am mers mai departe. Am avut functii pe linie de UTC, adica am fost Secretarul UTC al Teatrului National si chiar am fost ales membru supleant al CC al UTC, chestie care mi-a permis sa cunosc cativa oameni deosebiti, sa ma imbrac in costum cu cravata la cateva reuniuni ale acestui organism si sa obtin cateva repartitii de casa pentru unii dintre tehnicienii Teatrului National. Eram destul de batran ca sa mai fiu secretar UTC, dar nu aveau pe altul si am dus-o asa pana tarziu. Nu mai tin minte cine a venit dupa mine, chiar nu mai stiu si nici nu mai are importanta. Aventura "comunista" a unui student cu rezultate splendide s-a terminat odata cu nebunia acelui decembrie despre care inca nu stiu ce sa cred. De fapt, cred ceea ce stiu eu, ce am vazut eu, dar este atat de putin, chiar daca am alergat pe strazi in noptile alea, chiar daca m-am dus la CC ca sa solicit armata ca sa apar Teatrul National. Ma bucur ca s-a terminat si, chiar daca partidul acela ar mai fi existat, nu cred ca as fi putut continua. Eu aveam altceva in cap si trebuia sa plec pe drumul meu. Proletari din toate tarile, nu aveti decat sa va uniti cat vreti, mie mi se rupe!

PSD

Am spus destule in DEMISIA, dar, probabil in timp, voi mai adauga cate ceva. Acum mi-e foarte greu, ma uit si nu-mi vine a crede, o astfel de prabusire nu poate fi asemuita decat cu demolarea controlata a unui turn. Colo erau valori si non valori, erau oameni normali si ticalosi, dar, sub Iliescu, se aflau intr-o relatie bine atbilita, Batranul ii tinea in mana, stia sa-i foloseasca pe toti, stia sa-i determine, la o adica, sa fie o masinarie solida. Acum este o haituiala continua, o aiureala din care nu mai intelege nimeni nimic.
Acum, cel putin, a scrie despre PSD mi se pare o incercare aproape imposibila, deoarece simt nevoia de aer proaspat, de zari deschise, ca intr-un amurg la malul marii, iar PSD-ul, cel de acum, este orice numai asta nu.
Ce trebuie insa sa spun, pentru a nu semana confuzii, este faptul ca atata vreme cat am fost acolo am crezut cu tarie in ceea ce aveam de facut. Eram la Botosani, ma vedeam mai ales cu oameni foarte saraci, cu o lume inchisa, inapoiata in multe privinte, o lume care, credeam eu, avea nevoie de mine, pentru care trebuia sa ma zbat. Deziluziile au fost pe masura convingerilor mele.
Dar, acum, gata, TACERE!
Despre PSD numai de bine!

PNL

Eram in conflict deschis cu PSD cand am primit invitatia de a ma ralia celor din PNL. Mihai Tabuleac, un om de foarte buna conditie, seful filialei Botosani m-a abordat intro zi:

Am povestit in DEMISIA toata tarasenia, nu are rost sa o reiau aici, nimic din ceea ce am scris acolo nu retractez.
Cand m-am prezentat la Grupul Parlamentar PNL, am fost primit cu foarte mare caldura, cred ca era normal, si, nici dupa scindare, care a venit relativ repede, nu pot sa spun ca acolo lucrurile erau asemanatoare atmosferei din PSD. Un partid in putrefactie precum PSD emana pestilential, oricat de mult s-ar stradui sa acopere mizeria cu catifele care mai de care mai bogate. Pacat de oamenii valorosi care sunt acolo, pentru ca stand in atmosfera aceea tampita nu ai cum sa nu te molipsesti de boala care a distrus o buna parte din corpul muribund.
Sigur, si in PNL am gasit urme ale unei mentalitati ramase oarecum la vremea comunista, scaunul trebuie pastrat cu orice mijloace, seful trebuie sa ma vada in primul rand, odata ajuns sef tai si spanzuri dupa bunul meu plac, dar, dincolo de aceste aspecte, acolo este o adevarata atmosfera creatoare de idee politica. Probabil ca, in timp, si numai daca Tariceanu va rezista acestor alegeri, PNL se va impune definitiv ca partid de marca. Locul sau este la dreapta si trebuie sa i se aloce de catre populatie un procentaj care sa i-l justifice si sa il determine sa actioneze ca atare. Cata vreme PD-L ocupa in mod nefericit acest loc, PNL trebuie sa se multumeasca doar cu solutia partidului de balans. Drumurile politichiei romanesti sunt intortocheate si ele vorbesc despre un popor fara o serioasa cultura politica, despre o intelectualitate dezbinata si care nu isi asuma rolul de educator, despre o Romanie care si-a pierdut rolul important pe care il detinea in politica externa mondiala, despre nefericiri pe care le banuiesc trecatoare dar care sunt, din pacate, extrem de suparatoare in acest moment.
Evolutia mea in PNL nu a fost una stralucitoare, nici nu prea avea cum sa fie. Cand s-a pus problema inlocuirii Ralucai Turcan la conducerea Comisiei pentru Cultura din Camera, tentativa mea de a candida a fost de-a dreptul penibila, am refuzat sa ma autopropun, asa cum se obisnuieste la ei, m-a propus Raluca si, evident, am pierdut in favoarea lui Micula, care, de fapt, isi si aranjase ploile cu Bogdan mult mai dinainte. Am fost oarecum necajit, dar, trebuie totusi sa marturisesc ca nici nu am depus, in ultimii doi ani, eforturi pentru a ma redresa din punct de vedere al pozitiei mele in partidul de adoptie. Singura mea preocupare a fost sa infiintez Comisia pentru UNESCO, chestie care mi-a reusit extrem de tarziu, asa ca am fost, totusi, Presedinte vreme de cateva luni.
Cand s-a pus problema candidaturilor pentru noul Parlament, Manescu m-a pus imediat pe lista, urma sa devin deputat de Militari, dar, atat eu cat si sotia mea am decis ca este mai bine sa ma retrag, cel putin pentru o vreme. A candida in alta parte decat la Botosani mi se parea un fel de impietate, desi, dupa cele perecute acolo, culmea chiar si la liberali (poate altadata vin cu amanunte, acum sunt cam satul de relatari), solutia retragerii mi s-a parut cea mai confortabila. Sunt membru CAN, un fel de secretar de stat, voi activa acolo 6 ani, am timp sa meditez daca raman asa sau revin in politica activa, acolo unde imi este, de fapt, locul.